Divortul

 

Ce te ajută ”să treci peste” divorț se află într-un ”etc.” iar ”miturile” frânează vindecarea

Where there is desire
There is gonna be a flame
Where there is a flame
Someone’s bound to get burned
But just because it burns
Doesn’t mean you’re gonna die
You’ve gotta get up and try

Pink

Atunci când ne implicăm pasional într-o relație, nu avem neapărat în minte asumarea faptului că relația se poate și sfârși. În plus, căsătoria peste care apar investițiile și copiii nu se compară cu orice ”o relație”, ceea ce complică mult lucrurile în cazul unei despărțiri. Când te-ai căsătorit (prima dată), să fim sinceri, chiar ai crezut că veți rămâne împreună pe viață, altfel, de ce te-ai mai fi hotărât (în sfârșit) să te casătorești, când puteai rămâne, bine-mersi, ”într-o relație”? Asta face ca, mai ales în cazul primului divorț, deziluzia să fie mare. Uitându-ne în jurul nostru, am observat însă, că nu pentru toți”arsura”, vorba lui Pink, pe care ți-o lasă un divorț este … de același grad. Întrebarea firească în cazul acesta este: Ce anume face diferența? De ce unii, ca să păstrăm analogia cu arsurile, se refac complet și fără urme iar alții se vindecă mult mai târziu și rămân cu cicatrici vizibile (cel puțin pentru un ochi avizat), pe toată viața? Vrem să știm, vrem să înțelegem, și pe cât posibil, dacă tot s-a întâmplat un divorț pe care nu-l mai putem schimba, să schimbăm ce putem schimba și să facem parte din categoria celor care se refac complet.

Tocmai pentru că … ”provoacă arsuri grave” divorțul se află pe cea de-a treia poziție, zic unii autori (Smith Barush, 2008), în ierarhia evenimentelor de viață negative care afectează sever starea de bine psihologic și fiziologic a indivizilor, după decesul unui apropiat și diagnosticarea cu o boală terminală. Eu am auzit în cabinet (și încă de două ori până acum) și replica: ”Da` de ce pe trei? Dacă moare nu e alegerea lui/ei să te părăsească … e mult mai greu de trăit cu ideea că ALEGE să renunțe la tine.”

Divorțul trebuie mai întâi recunoscut rațional și explicit ca un eveniment cu impact considerabil asupra ta și mai apoi, depășit

Emoțiile negative (regretul, furia, deprimarea, neputința, teama de viitor), stresul cronic asociat căutării de soluții și ajustării financiare sau de imagine și rol în societate la care ne obligă dezmembrarea unei familii, tendința pe care o resimțim de revizuire tranșantă a tuturor ideilor proprii despre atașament romantic și relații (dar mai ales despre încredere și sens în viață), ”bătăliile emoționale mute” în interiorul familiilor și membrilor rețelei sociale comune cu fostul partener (care par să se simtă constrânși ”să aleagă între voi”), sau dificultățile de colaborare cu fostul partener în a ne pune de acord în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor comuni, toate acestea explică locul adjudecat de către divorț în ierarhia evenimentelor care răvășesc și rescriu considerabil coerența poveștii noastre de viață.

Nu toate aspectele enumerate mai sus intervin în cazul fiecărei persoane, dar acele elemente cu care ne confruntăm trebuie conștientizate cât mai rapid, în mod realist și explicit și trebuie să ne dăm voie să experiențiem suferința, revolta sau neliniștea (însemnând emoții negative ”funcționale”) pe care ne-o provoacă divorțul, ca parte din procesul de refacere. Asta ar înseamna să procesăm corect ce s-a întâmplat și să mergem mai departe. Dacă dimpotrivă, alegem negarea, plasarea responsabilității pentru divorț exclusiv în seama partenerului, justificarea tuturor acțiunilor noastre în locul asumării responsabilității revenite, distragerea atenției de la situația curentă sau reprimarea emoțiilor – toate acestea ne vor ține pe loc sau, mai rău, ne vor trage înapoi.

Așadar, indiferent de complicațiile pe care le presupune un divorț, odată conștientizată și recunoscută această ”bine-meritată-poziție” a divorțului între evenimentele care ne dau peste cap existența, spre binele nostru și al celor care depind de noi (în special copii), ar trebui să ieșim, mai devreme sau mai târziu, din faza de procesare emoțională a divorțului și să trecem la faza de reorganizare a propriei vieți după acest eveniment … Altfel spus … la Pink și la îndemnul ei: ”doar pentru că te-ai fript (vorba românului, altfel Pink rămâne la ideea că suferi) nu înseamnă că vei muri, trebuie să te ridici și să încerci din nou”.

Dar aici e dilema: unii trec peste mai devreme, alții mai târziu și alții prea târziu (if ever)

Multe studii de specialitate[1] scot în evidență în mod direct, legătura dintre divorț și o serie de tulburări emoționale precum instalarea sau accentuarea depresiei, a distimiei[2], fobiei sociale, abuzului de alcool și droguri etc. Cantor și Slator (1995) au evidențiat faptul că rata suicidului este mai ridicată în urma divorțului decât în urma oricărui alt eveniment din viața adultă.

Ce anume face diferența între cei care își revin mai rapid după un divorț și cei care își revin mai lent sau incomplet?

Chiar și ca psihologi, am fi tentați să răspundem la întrebarea de mai sus analizând factori precum: motivele despărțirii și cum anume s-au despărțit cei doi, existența altei relații la momentul despărțirii, caracteristicile relației (satisfacția pe parcursul relației, atașamentul față de fostul partener), alți factori conjuncturali ca de exemplu, cine a fost inițiatorul divorțului, durata relației și mărimea investițiilor comune (materiale, emoționale și profesionale), existența copiilor rezultați din relație, reușita punerii de acord în creșterea copiilor etc. Multe studii de specialitate s-au concentrat pe analiza acestor factori în ultimele trei decenii și o fac în continuare. Dar nu obțin rezultate definitive (vezi și articolul 3 mituri despre divorț) și mai ales, nu obțin rezultate care să își demonstreze eficiența în practica clinică.

Ei bine, ceea ce diferențiază în cea mai mare măsură, persoanele care își revin cu succes după un divorț de cele care nu reușesc acest lucru se află încă inclus în acel ”etc.” și constă în câteva caracteristici personale. Oricât de importante ni s-ar părea, aflându-ne într-un divorț și comparându-ne cu alții, diferențele de conjunctură ale divorțurilor, studiile realizate pe sute de cupluri care au trecut prin divorț au demonstrat că aceste particularități ale relației și ale despărțirii sunt de fapt, nu foarte relevante și nu reușesc să explice diferențele dintre cei care înregistrează rezultate mai bune la ajustarea psihologică post-divorț și cei care nu reușesc să-l depășească (Rhoades et al., 2011 etc.). (Pentru argumentarea irelevanței acestor factori vezi articolul ”3 mituri despre divorț”. Articolul de față face parte dintr-o serie dedicată divorțului.) De ce? Nu din cauză că nu ar fi suficienți indivizi pe care îi afectează factorii enumerați, ci datorită faptului că numărul celor care reușesc prin caracteristicile personale (cognitive, emoționale sau de personalitate) să treacă peste cele mai nefavorabile condiții de divorț și al celor care, deși ar avea premise de conjunctură mult mai favorabile să își revină complet și rapid după divorț nu își revin, este atât de mare încât schimbă adevărurile în care credeam cu certitudine până acum, și ne împiedicau mental să progresăm rapid către o vindecare completă.

Prima lecție: înlocuiește convingerile despre divorț care nu te ajută!

De ce anume credințele noastre sau ”ce știm despre divorț” ar acționa ca o frână în procesul de vindecare emoțională? Dacă ne imaginăm că niște conjuncturi exterioare (pe care nu le-am putut controla și nu se află nici în prezent sub controlul nostru) vor determina măsura în care vom ieși ”șifonați” vs. „mutilați” din acest divorț, vom avea sentimentul că ne lipsește controlul asupra a ceea ce facem și cum ne simțim. În realitate, dacă nu credem în mituri care nu ne folosesc, și nu punem situația pe seama unor cauze externe controlului nostru, avem șansa de a ieși perfect echilibrat psiho-emoțional (poate și cu un plus de … ceea ce psihologii numesc ”creștere post-traumatică”) prin cunoașterea și controlarea activă a unor factori personali extrem de relevanți în refacerea post-divorț, dar prea puțin cunoscuți majorității celor care trec printr-un divorț. Într-o exprimare mai plastică, dacă crezi în mituri despre factori dincolo de controlul sau puterea ta, ”predai controlul” asupra situației, asupra propriei vieți și plutești în derivă cu sentimentul că n-a ținut de ceea ce tu puteai controla când ai putea printr-o profeție autoîndeplinită, a faptului că ține de tine, știi, poți și vrei, deci vei ieși cu fruntea sus să și ajungi să ieși cu fruntea sus și reorganizându-ți propria viață la un alt nivel. În realitate, nu factorii exteriori sunt cei mai relevanți în cazul unui divorț ci modul în care unele caracteristici personale foarte relevante în cazul despărțirii (stilul de atașament, scheme cognitive specifice) interacționează cu alte caracteristici personale mai generale relevante în cazul tuturor evenimentelor de viață. Acestea din urmă dictează modul în care interpretăm și evaluăm situațiile în care ne aflăm și cum le trăim, și conduc în absența auto-controlului activ, de cele mai multe ori pe termen scurt și mediu la un rezultat negativ în ceea ce privește starea noastră de spirit. Cele mai relevante caracteristici personale în cazul refacerii psihologice post-separare sunt:

(1) modul în care ne reprezentăm mental relațiile romantice și așteptările emoționale pe care le avem de la o relație (tipul de atașament) determină tipul de reacții emoționale și comportamentale post-despărțire;

(2) modul în care percepem și ne raportăm la situațiile de abandon, lipsa susținerii și a afecțiunii, percepția sentimentului de dreptate, neîncredere/abuz etc. (schema de abandon, schema de deprivare emoțională, schema de dreptate, de neîncredere/abuz);

(3) modul în care interpretăm mental o situație și cum o evaluăm (cât de gravă ni se pare) (schema de catastrofare), determină tipul de reacții emoționale și comportamentale și intensitatea lor;

(4) sentimentul lipsei de control asupra factorilor care contează în reorganizarea post-separare (locusul de control, stilul atribuțional, profețiile autoîndeplinite) influențează suferința și stresul emoțional dar și reacțiile comportamentale și mobilizarea pentru acțiune către reorganizarea propriei vieți

A doua lecție: află ce tip de atașament prezinți și acționează în consecință!

(1) Aproape toate studiile recente (Rhoades et al., 2011; Sbarra și Ferrer, 2006 etc.) se pun de acord asupra faptului că stilul de atașament prezentat de o persoană reprezintă factorul personal ce explică cea mai mare parte din diferențele între persoanele care își revin mai ușor dintr-un divorț și altele care par să nu mai găsească ieșirea din capcana emoțională post-divorț. Modul în care ne reprezentăm mental relațiile romantice și așteptările emoționale pe care le avem de la o relație reprezintă caracteristici ce definesc în mare parte tipul/stilul de atașament. În sens mai larg, stilul de atașament cuprinde modul în care percepem relațiile, rolul nostru și așteptările avute de la ceilalți, reacțiile emoționale și comportamentale pe care le avem în situațiile în care relațiile se află în pericol sau noi avem nevoie de suport. Acestea rezultă în urma unei anume istorii de viață și experiențe de atașament avute anterior, chiar în perioada îngrijirii timpurii de către proprii părinți (Fraley și Shaver, 2000).

Persoanele care prezintă așa-numitul stil de atașament anxios sau preocupat de atașament (nu există din pacate un mod mai fericit de a vă da vestea asta, așa că ”o spunem cum este”:) prezintă dificultățile cele mai ridicate și vor resimți manifestările cele mai problematice post-divorț, deci trebuie să se mobilizeze cel mai mult să facă față dificultăților care îi așteaptă. O dată ce în sfârșit, știi de ce pentru tine e mai greu, și știi ce ai de făcut, chiar dacă știi că ai mai mult de lucru decât au alții, măcar te mobilizezi să faci ceea ce trebuie. Fără a intra în detalii care presupun un spațiu mai larg pentru a le prezenta: persoanele care prezintă stil preocupat de atașament își super-activează o serie de mecanisme ce le conferă un risc mai prelungit către suferință și lipsă a echilibrului emoțional, manifestate concret uneori prin preocuparea mentală continuă în legătură cu ceea ce s-a întâmplat și confuzia în legătură cu pierderea relației, comportamentul de căutare frecventă a partenerului, o combinație între furie și iubire ce pot reflecta un anumit nivel al dezorganizării emoționale și o lipsă a reglajului emoțional (Sbarra și Ferrer, 2006). La acestea se pot asocia o stimă de sine instabilă și supradependența de aprobarea celorlalți (Bartholomew și Horowitz, 1991; Park, Crocker și Mickelson, 2004) ambele cu același tip de impact asupra stării emoționale post-divorț.

Știi ce stil de atașament prezinți? Poți afla parcurgând chestionarul lui Fraley aici https://www.psychologytoday.com/tests/relationships/relationship-attachment-style-test sau citind cartea Stilurile de atașament (Levine și Heller, 2010) disponibilă și în limba română.

Următorii plasați în ”topul” celor care sunt ușor dezavantajați sub aspectul modului în care suportă divorțul, sunt persoanele care prezintă un stil de atașament evitativ – în special datorită unor caracteristici precum obișnuința de a face față unor evenimente negative din viața lor în mod solitar, fără suport din partea celor apropiați (cu sau fără să apeleze pe termen scurt la alcool, substanțe sau alte mecanisme de a face față situației mai mult sau mai puțin funcționale), preferința pentru suprimarea emoțiilor și distragerea atenției, viziuni negative despre natura umană (Collins și Read, 1990), descrieri negative ale partenerului (Feeney și Noller, 1991) sau așteptări negative (Baldwin et al.,1993), dar și atribuiri negative de comportament indezirabil din partea partenerului (Collins, 1996). În cazul lor, chiar dacă studiile arată că nivelul de distres (emoționalitate negativă) înregistrat în cazul unui divorț e mai redus decât în cazul celor care prezintă atașament anxios, consecințele pe termen mediu și lung sunt, de fapt, cele mai problematice. Aceștia sunt mai predispuși către a nu rezolva și depăși cu adevărat divorțul niciodată, ci mai degrabă de ”a-l suprima”, de a-i micșora relevanța în mod artificial, odată cu relevanța atașamentului romantic în sine (dacă în mod artificial ne alimetăm ideea că ”este neimportant pentru a fi fericit să fii într-o relație” nici pierderea ei nu mai pare o catastrofă, ”important este să nu te atașezi de altcineva, să fii independent”), cu consecințe asupra predispoziției ulterioare de a se mai angaja într-o relație romantică ce presupune încredere, implicare activă și atașament. Un viitor partener romantic cu un stil de atașament echilibrat poate găsi această atitudine rece și distantă, ce ar putea demonstra incapacitate de a te implica și nu se gândește că ar putea fi un mecanism de apărare defectuos.

Cei mai bine plasați în cursa pentru procesarea rapidă și eficientă a unui divorț, sunt cei care prezintă un stil de atașament sigur (cunoscut și sub denumirea de securizant). În cazul lor, reprezentările despre ei înșiși, manierele în care se sprijină pe suportul rețelei sociale, raportarea lor mentală la relații romantice și la parteneri îi determină să manifeste mai puține emoții negative sau stres, să își gestioneze mental corespunzător raportarea la noua stare de lucruri și să își reorganizeze sănătos propria viață emoțională.

Faptul că prezinți un tip anume de atașament și că atașamentul reprezintă o caracteristică mai degrabă stabilă de-a lungul vieții (există însă și studii care susțin posibilitatea modificării lui de-a lungul vieții), nu înseamnă că nu poți conștientiza care sunt particularitățile din stilul de atașament care nu te ajută și trebuie să acționezi tu depunând efort în sensul compensării sau corectării acestora. Nu este nevoie de un stil de atașament diferit ca să poți controla ieșirea cu bine dintr-un eveniment precum divorțul. Este suficient să știi clar cu ce te confrunți, ce te ajută din stilul de atașament și ce nu te ajută. Poți înțelege ce tip de manifestări te așteaptă post-divorț având un stil anume de atașament și să îmbunătățești autoreglarea emoțională, poți descoperi și înțelege ce stil de a face față (stil de coping) preferi. Astfel, dacă e dovedit științific că acest stil ajută mai puțin, poți să acționezi în sensul modificării mecanismului de coping și în general, în direcția îmbunătățirii rezultatului, poți să-ți modifici în mod activ unele raportări la trecut, la relații și să-ți modifici în viitor unele cerințe legate de un partener romantic. Toate acestea au și o contribuție în a te ajuta să procesezi corespunzător situația în care ești după despărțire. Poți înțelege de asemenea, ce mecanisme de atașament supra-activezi și să ”ridici piciorul de pe accelerație”, ce factori personali îți sporesc sau prelungesc riscul sau predispoziția către suferință și poți să îți îmbunătățești auto-reglajul emoțional sau tehnicile de a face față crizelor sau distresului prelungit. Dacă ți se pare prea ramificat și confuz procesul pentru a-l parcurge singur mergi la un psiholog care să preia rolul de coordonator și antrenor până la ieșirea din labirintul cognitiv și emoțional. Oricum pe capul tău rămâne ”all the heavy lifting”, dar cel puțin ”pe locul șoferului” poți să pui pe altcineva, care să poată fi, în plus, și tras la răspundere ulterior pentru rezultat . Poți testa la un cabinet, independent de stilul de atașament, ce tip de ajustare psihologică la despărțire ai și care-ți sunt dimensiunile critice, ce tip de mecanisme de a face față preferi și dacă sunt eficiente, cât de mare e nevoia de relații apropiate și cât de mult folosești rețeaua socială în a face față evenimentelor de acest tip și multe alte caracteristici personale pe care le vom dezvolta în continuare.

A treia lecție: află ce tip de scheme cognitive prezinți și modifica-le rapid dacă e cazul!

2) O bună parte din diferențele înregistrate între indivizi în ceea ce privește stresul și emoțiile negative manifestate în situații de viață stresante (între care se înscrie și divorțul), sunt datorate prezenței în măsură diferită de la persoană la persoană, a unor particularități ale modului cum funcționăm cognitiv denumite scheme cognitive și a procesărilor iraționale/disfuncționale[3] aferente acestora. Au fost denumite scheme cognitive întrucât reprezintă predispoziții de a privi sistematic lucrurile într-un anumit fel, ca niște tipare de gândire destul de bine înrădăcinate și rigide. Putem vorbi de un caracter irațional al acestora atât timp cât nu sunt extrem de permeabile la argumentări logice sau bazate pe dovezi din realitate, și nu servesc scopurilor persoanei, altfel spus: nu ne ajută să mergem mai departe sau să rezolvăm problema ci dimpotrivă, provoacă o și mai mare suferință. Acesta este motivul pentru care aceste tipare de gândire sunt considerate disfuncționale sau dezadaptative (nu ne ajută să ne ajustăm la o situație, mai degrabă ne împiedică să ne adaptăm). Prelucrarea informațiilor despre realitate în concordanță cu aceste scheme prespune automat și niște deformări în procesarea informațiilor din realitate, a informațiilor primite de la cei din jur, la fel de disfuncționale sau dezadaptative. După cum vom vedea mai departe, unele dintre aceste scheme și procesări intrinseci sunt mai generale, altele sunt mai specifice și mai relevante în situații precum divorțul. Dintre caracteristicile stilului cognitiv care prezintă importanță în procesarea divorțului, merită atenție deosebită investigarea prezenței schemelor cognitive din așa-zisul domeniu al separării și respingerii (Young și Brown, 2007):

Schema de abandon – constă într-un set de convingeri accentuate că cei apropiați nu vor putea să ne ofere în general susținerea emoțională de care avem nevoie și să ne protejeze întrucât la rândul lor, aceștia sunt instabili emoțional, de regulă nu sunt prezenți, vor muri curând sau, în cazul relaţiilor romantice, ne vor părăsi pentru altcineva;

Schema de neîncredere/abuz este reprezentată de temerea că în final, tot vom sfârşi prin a fi înșelați, că ceilalți ne mint, ne fac să suferim etc.;

Schema de privațiune emoțională cuprinde temeri precum cea conform căreia ceilalți nu ne vor oferi dragostea necesară, nu vor fi atenţi cu noi, că în relaţiile cu noi va fi absentă sau prea puţin prezentă afecțiunea, căldura sufletească, empatia și nu vor oferi protecția de care am avea nevoie.

Cu cât aceste scheme sunt prezente la un nivel mai ridicat, cu atât este mai complexă problematica cognitivă, dar și confuzia și suferinţa emoţională manifestată în timpul unui divorţ.

Schemelor amintite li se adaugă ca relevanţă în perioada unui divorţ, schemele de nevoie de dreptate (aşteptarea sau cerinţa absolutistă de a fi trataţi corect, de a se petrece lucrurile conform unei dreptăţi universale), nevoie de confort (emoţional în special) şi nivelul toleranței la frustrare (schema care indică în ce măsură suntem dispuşi să tolerăm faptul că lucrurile nu se petrec aşa cum ne-am dori, sau conform unor aşteptări pe care le avem în legătură cu propria viaţă), schema evaluării globale negative a celorlalți sau doar a propriei persoane.

Toate aceste tendințe de a privi lucrurile sistematic într-un anumit fel reprezintă, în funcție de nivelul intensității manifestării lor în stilul nostru de gândire (nivel care poate fi măsurat – aceasta fiind vestea cea bună), factori care ne ajută sau ne împiedică să procesăm corespunzător din punct de vedere emoțional sau cognitiv, un eveniment de viață negativ precum o despărțire. Nivelul prezenței fiecărei astfel de scheme în stilul nostru de gândire poate fi măsurat prin intermediul unor teste psihologice și putem știi deja, în ce măsură putem conta pe prezența în gândirea noastră a unor factori de protecţie împotriva impactului puternic al unor evenimente negative precum divorțul, sau dimpotrivă, prezentăm o combinație a nivelelor unor scheme care ne va predispune către a reacționa cu nivele ridicate ale stresului și ale unor emoții negative la anumite evenimente de viață negative, implicit, la o mai slabă sau mai lentă refacere psihologică post-divorț. Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre implicaţiile schemelor cognitive şi ale mecanismelor de a face faţă asociate puteţi găsi mai multe informaţii în Terapia centrată pe scheme cognitive (Young, Kloso şi Weishaar, 2003).

A patra lecţie: Verifică dacă eşti înclinat spre catastrofare şi corectează-te!

3. Modul în care interpretăm un eveniment de viață precum un divorț și cum îi evaluăm negativitatea (intensitatea impactului negativ asupra noastră) determină de la persoană la persoană, reacții emoționale și comportamentale diferite ca natură și intensitate. Spre exemplu, în cazul a doi parteneri care ies din aceeași căsnicie (deci aceleași condiții de circumstanțe exterioare, mai puțin intenția de a se separa care probabil a fost diferită): dacă unul se raportează la acest eveniment ca fiind unul catastrofal, ”cel mai grav lucru care i se putea întâmpla” întrucât împlinirea lui personală rezulta din a avea o familie și a plasat totdeauna împlinirea profesională sau dezvoltarea personală pe planuri secundare, va reacționa la divorț cel mai probabil, cu emoții precum depresie, anxietate cu privire la viitor, dezamăgire și furie pentru investiția realizată în acea căsătorie care se destramă, sau nemulțumirea de a nu fi apreciat sacrificiul lui de către celălalt. De asemenea poate reacționa cu comportamente de protest, reproșuri sau inacțiune și dezorientare cu privire la viitor și redefinirea propriei existențe post-divorț. Dacă cel de-al doilea se raportează la divorț ca la un eveniment negativ și regretabil, dar necesar din perspectiva calității vieții pe termen lung (nevăzând divorțul drept un eveniment mai negativ decât o îmbolnăvire, decesul unui apropiat sau pierderea locului de muncă), acesta va reacționa cu emoții precum tristețe și regret și o orientare activă către a-și organiza funcțional ieșirea din relație și reorganizarea propriei existențe și a copiilor implicați. Unele persoane prezintă ca și caracteristică personală stabilă o tendință mai accentuată de a privi evenimentele negative de viață ca fiind mai aversive decât o fac alte persoane, fapt care generează un stres exagerat și o reacție emoțională mai puternică de deprimare, anxietate sau furie. Acest proces cognitiv de distorsiune în negativ manifestat în evaluarea gravității unui eveniment poartă denumirea de catastrofare și reprezintă doar o particularitate a unui stil cognitiv implicat în evaluarea și reprezentarea divorțului. Modul în care evaluăm aversivitatea unui eveniment negativ, ceea ce ne spunem despre o situație (cum am exemplificat anterior ”divorțul este cel mai grav lucru care mi se putea întâmpla”), determină intensitatea trăirilor emoționale și reacțiile comportamentale. În general, orice reacție la o situație de viață stresantă este considerată ca fiind determinată de prelucrările informaționale declanșate de situație (David, 2006) printre care și evaluarea relevanței acesteia în raport cu scopurile (fericirea, satisfacţia cu viaţa) și obiectivele celui implicat. Cu cât mai relevant evenimentul – cu atât mai puternice emoţiile. Dacă şi în ce măsură, ”catastrofăm” putem măsura şi corecta ulterior, fapt care va fi extrem de util într-o serie de alte situaţii de viaţă, întrucât unele caracteristici individuale, precum stilul cognitiv funcționează ca factori protectivi sau dimpotrivă, predispozanți la manifestarea emoțiilor negative în cazul tuturor situațiilor stresante din viață (Ellis, David și Lynn, 2010).

A cincea lecţie: află ce tip de locus de control ai, ce tip de atribuiri faci predominant şi cât de înclinat către profeţii auto-îndeplinite eşti şi foloseşte-le pe toate în favoarea reorganizării propriei vieţi!

(4) Convingerea că procesarea emoțională a unui divorț și ritmul refacerii tale psihologice după separare depind de gravitatea sau rezultatul unor acțiuni sau factori din trecut (acțiunile voastre anterioare, motivele despărțirii, caracteristicile relației etc.) pe care (Atenție!!) nu-i mai poți modifica este și incorectă și nici nu te ajută. De asemenea, convingerea că acestea depind de conjuncturi (cum anume v-ați despărțit, existența altei relații la momentul despărțirii) care (din nou Atenție!!) nu stau, sau nu au stat sub controlul tău (fapt ce vom vedea mai departe poate fi explicat și de ceea ce numim un ”locus de control extern”) te demobilizează în a face ceva, în a fi proactiv în procesul de revenire și reorganizare a propriei vieți. De ce? Aruncând o privire în zona fiziologiei neurotransmitătorilor constatăm că aceste convingeri determină reducerea suportului dopaminergic care are tocmai funcția să te mobilizeze să faci ceva – în cazul divorțului, să preiei frâiele propriei reorganizări și să acționezi zi de zi către reorganizarea propriei vieți și revenirea la nivelele normale de satisfacție în legătură cu viața proprie. Comanda către creier e una simplă: credința că rezutatul divorțului”nu ține/n-a ținut de mine” este interpretată de ”centrul de comandă” drept: ”nu am nimic de făcut” deci nu se secretă prea multă dopamină pentru că nu se acționează în nicio direcție, se așteaptă pur și simplu pasiv”să treacă starea asta”.

Nivelele reduse ale dopaminei, completate și întărite de nivelele de asemenea reduse ale endorfinelor și serotoninei caracteristice stărilor depresive post-divorț, reprezintă tocmai ”cocktailul letal” împotriva dispoziție constructive, care împiedică luarea inițiativei și o planificare și mobilizare treptată a procesului de reorganizare a propriei vieți. Reducându-se nivelele dopaminei (și petrecându-ți zilele la nivele joase ale serotoninei și endorfinelor) aștepți, pasiv să apară niște modificări exterioare controlului tău, crezând că la tine ”e mai complicat” pentru că divorțul a fost mai complicat, aștepți ”să treacă odată” sau să ”se termine” ceva (suferința sau ”ghinionul asta”), în timp ce crezi că aceia care mai spun ”încerc să-mi revin …”, ”mă străduiesc să …”, ”lupt să …” pot să o facă pentru că în cazul lor divorțul nu a ținut de factori pe care ei nu îi puteau controla sau nu îi mai pot modifica. Cazul lor, crezi tu, e cazul mai fericit în care își permit să poată acționa, să se străduie, să lupte. ”E mai ușor” în cazul lor,”presiunea psihologică e mai redusă” îți spui tu, dacă, spre exemplu, divorțează și nu sunt copii la mijloc, sau, când fostul lor partener nu era într-o altă relație deja ca în cazul sfârșitului relației tale etc. Nici nu îți trece prin minte faptul că, lucrurile se văd cu siguranță diferit din punctul lor de vedere, că poate ei te consideră pe tine cazul fericit în care ai acei copii, și presupun că nesiguranțele tale în privința viitorului sunt mult mai mici pentru că tu nu ai dead-lineuri dictate de ”ceasul biologic”. De asemenea, mai pot presupune că doar investiția lor de 10 sau 15 ani într-o căsnicie a fost lipsită de semnificație. A divorța după 34 de ani ieșind dintr-o relație fără copii pune o mare presiune și anxietate pe umerii unei femei care se uită pe statisticile de fertilitate după vârsta de 35 de ani și se întreabă: am să îmi revin la timp după divorț cât să mai fiu capabilă să investesc într-o relație și să mai am șansa să trăiesc împlinirea de a fi mamă, sau când l-am ales pe fostul partener am început practic un șir de alegeri pe care voi fi obligată să mi le asum pentru că nu le mai pot schimba? Și așa, de exemplu, tu poți să crezi despre alte femei că pot să își revină mai ușor pentru că nu au prea multe poveri și presiuni și ele cred despre tine că tu ai cele mai mari șanse să te refaci pentru că nu te presează nimic pentru că ai împlinirea unor copii frumoși din fosta relație și nici nu stai să te întrebi ”ce sens și semnificație pozitivă să îi atribui căsniciei mele de 10 ani pentru a da un sens acelei perioade și a o integra pozitiv în existența mea?” în timp ce ele trebuie să lucreze uneori într-o anumită măsură pentru a găsi o astfel de semnificație.

Dar oare, conjunctura explică diferența între ritmurile diferite de refacere ale persoanelor care trec printr-un divorț, sau o importantă contribuție o prezintă și maniera în care interpretăm și evaluăm ca negativitate, situația noastră post-divorț? Modul cum apreciem resursele noastre de a face față situației și cât control percepem că avem asupra vieții materiale și stării noastre de spirit joacă un rol foarte important. Aceste reprezentări – care diferă foarte mult între ele de la persoană la persoană – influențează major tipul de emoții apărute și intensitatea lor, manifestările fiziologice și comportamentul celor care trec printr-un divorț. În descrierea anterioară ați găsit doar câteva exemple de interpretări ce pot lua naștere în situația unui divorț și cât de relative pot fi acestea. În această manieră putem să atribuim, să explicăm în mod greșit reușita sau performanța mai bună a altora în a-și reveni și ne autosabotăm propriile șanse de a ne reface rapid și complet.

În modul cum ne explicăm reușita sau eșecul celorlalți în a se reface post-divorț este important așa numitul stil atribuțional prezentat de fiecare, o anumită predispoziție de a face un anumit tip de presupuneri în legătură cu cauzele pentru care unele lucruri se întâmplă. Teoria spune că obișnuim în general, atunci când analizăm alte persoane, mai degrabă să punem cauzele sau explicațiile anumitor acțiuni ale oamenilor pe seama unor trăsături interne, de personalitate sau ce țin de individ (așa numitele atribuiri interne), decât pe seama circumstanțelor exterioare (atribuiri externe) în care s-a petrecut evenimentul. Acest fapt, teoretic, ar trebui să ne ajute, în cazul unui divorț, să interpretăm faptul că unii își revin mai rapid și complet mai degrabă ca rezultat al unor caracteristici sau abilități proprii diferite, decât ca rezultat al anumitor circumstanțe exterioare diferite de care vorbeam anterior. De la această tendință statistică există excepții reprezentate de oameni care fac preferențial mai degrabă un anumit tip de atribuiri (interne sau externe). E important să ne cunoaștem această înclinație când interpretăm situații, comportamente, dar mai ales, intențiile acțiunilor celorlalți, și cu atât mai mult ale fostului partener. A pune anumite evenimente nefericite într-o prea mare măsură pe seama unor mobiluri interne ale fostului partener subestimând rolul cauzelor externe care au contribuit în a-i influența acțiunile reprezintă cel mai comod lucru de aceea a fost și denumit ”eroare fundamentală în atribuire”. Atribuirile eronate pot să provoace suferință ambelor părți, chiar dacă uneori pare mai ușor să învinuim.

O caracteristică personală care influențează tipul de atribuiri cauzale pe care le facem mai ales atunci când ne explicăm succesele și eșecurile proprii, ține de sentimentul nostru de control asupra evenimentelor (denumită și locus de control), și unde anume se află acest control în raport cu propria persoană: în interiorul nostru (în puterea noastră) sau în exteriorul nostru (ținând de factori asupra cărora avem puțin control sau deloc). Mai relevant pentru manifestările noastre emoționale în cazul unui divorț, este modul cum atribuim cauzele succesului sau eșecului în cazul propriilor acțiuni, ca predispoziție stabilă de a face atribuiri. Unele persoane sunt mai degrabă înclinate să pună succesul unei acțiuni pe seama a ceva ce au făcut bine ca urmare a unor abilități proprii și unei autoeficacități în a realiza ceva, și a minimaliza rolul pe care l-au jucat în acel succes factorii externi conjuncturali precum șansa. Despre aceste persoane spunem că prezintă locus de control intern, întrucât predispoziția de a atribui atât succesele cât și eșecurile mai degrabă rezultatului acțiunilor și abilităților proprii le conferă automat și sentimentul că lucrurile se află mai degrabă sub controlul lor, că prin auto-dirijarea propriilor acțiuni și efort pot controla rezultatele situațiilor curente sau cu care urmează să se confrunte. Un locus de control intern, desigur, reprezintă o premisă mai bună pentru refacerea post-divorț în combinație cu profețiile pozitive auto-îndeplinite. O astfel de persoană confruntată cu un divorț, chiar și în situația în care inițiativa divorțului nu i-a aparținut, prezintă un rol mai activ în a-și asuma propria responsabilitate (atât cât îi revine) pentru eșecul relației anterioare și a se mobiliza să facă față provocărilor presupuse de reorganizarea propriei vieți pe noi coordonate. În cazul lor, o astfel de raportare pro-activă solicită un suport dopaminergic ridicat și evită, la nivel fiziologic, toată capcana neuro-transmițătorilor descrisă anterior drept ”cocktailul letal” pentru menținerea unei dispoziții proaste. Faptul că ei vor integra funcțional această experiență de cuplu acumulată, sub formă de cunoaștere, le va permite să aleagă un partener mai potrivit nevoilor lor și mai fericit cu ceea ce au ei de oferit într-o relație viitoare. De asemenea, le va permite să gestioneze mult mai corespunzător provocările la care va fi supusă o relație de cuplu viitoare, în speranța fermă că va sta în puterea lor să controleze calitatea și rezultatul următoarelor relații.

Persoanele care prezintă un locus de control extern, care sunt mai înclinate să atribuie cauzele evenimentelor din viața lor (indiferent că sunt pozitive sau negative) unor factori externi, mai puțin controlabili, se vor percepe pe ele însele drept mai vulnerabile la evenimente negative pe care nu le pot prevedea (drept urmare nici controla), și mai puțin merituoase în producerea evenimentelor pozitive sau în determinarea succeselor. Un posibil exemplu de atitudine și comportament probabil în situații de divorț al acestor persoane a fost descris chiar în debutul secțiunii dedicate stilului atribuțional. Ei pot prezenta mai degrabă o atitudine debusolată și pasivă, aceea a oamenilor cărora evenimentele din viața lor ”li se întâmplă” mai degrabă, fără să aibă vreun control asupra lor și neștiind ce urmează sau cât o să dureze, sunt demotivați să acționeze. O astfel de raportare la situație, așa cum am descris anterior, îi determină să intre într-o capcană fiziologică a demotivării și lipsei de speranță. În cazul lor ieșirea dintr-un divorț e mai degrabă un rezultat al unor circumstanțe exterioare, reorganizarea activă și controlată a propriei vieți fiind absentă, ei lasă lucrurile la latitudinea ”șansei”.

Ar trebui adăugat faptul că, în plus fațǎ de locusul de control intern sau extern, contează dacă stilul nostru atribuțional este, în plus, stabil (cauza e permanentă) sau instabil (credem, că lucrurile merg prost în viața noastră pentru că așa au mers și până acum și așa vor merge și în viitor, deci ca o situație stabilă, sau dimpotrivă, vedem evenimentele negative ca o situație temporară, datorată unei conjuncturi anume). De asemenea, depinde și dacă atribuirile făcute au mai degrabă caracter general sau, dimpotrivă, contextualizat (cauza a fost una specifică). Spre exemplu, putem presupune că un anumit eșec ni se datorează și cam așa se vor petrece lucrurile de fiecare dată, în loc să presupunem că eșecul într-o situație dată depinde atât de contextul în care s-au derulat lucrurile cât și de niște abilități pe acel domeniu care necesită îmbunătățiri, dar asta nu înseamnă că nu avem abilitățile necesare pentru a înregistra succes în alt domeniu sau contextul nu ne va fi mai favorabil în viitor. Și în legătură cu ceilalți oameni, obișnuim mai degrabă să prespunem că acțiunile lor sunt mai degrabă explicate de niște trăsături stabile de personalitate și de durată (atribuiri interne stabile), decât să presupunem că explicația pentru un comportament se datorează unor cauze de moment (atribuiri interne instabile), care nu au legătură cu felul lor obișnuit de a fi (au fost obosiți sau iritați în ziua respectivă datorită lipsei somnului dar nu sunt în mod obișnuit așa, ca persoană).

Tu știi ce tip de locus de control prezinți? Șii ce stil atribuțional ai? Fă un test și fii atent și corectează distorsiunile de atribuire a cauzalității și toate erorile de raționament descrise anterior care nu te ajută. Atitudinea asta este recomandată nu doar în situația de față ci pe termen lung.

În plus, credințele noastre că divorțul nostru a fost mai complicat și mai dureros prin particularitățile separării, și că în mod automat, prin comparație cu alții, este justificat și firesc să ne revenim mai greu și să suferim, să fim revoltați, să nu găsim soluții să fim din nou revoltați și să condamnăm, să acuzăm și să urâm pentru ca apoi să ne simțim deprimați și vinovați și să sfârșim în neputință, alături de sentimentul că în cazul nostru, ce putea fi diferit ca să ne revenim mai ușor acum, trebuia schimbat cu mult timp în urmă, sau nu a depins de alegerile noastre ci de alegerile lui/ei, toate aceste îndreptățiri ale suferinței și lipsei de control asupra divorțului nostru, funcționează ca o profeție negativă auto-îndeplinită. O profeție negativă proprie în legătură cu cât de greu îți va fi să îți revii funcționează ca o comandă subliminală și reprezintă o profeție pe care o vei auto-îndeplini. În realitate, aceasta va funcționa ca o comandă la nivel subconștient, anume: ”că în cazul tău situația este mai complicată și ție îți va fi mai greu să îți revii din cauza aceasta” îngreunând și făcând mai lentă procesarea corespunzătoare a divorțului și reorganizarea propriei vieți. Nu era destul că ai fost o dată ”victima” unui divorț pe care nu l-ai vrut tu, vei fi o dublă victimă dacă vei continua să trăiești cu sentimentul că este ceva ”ce ți se întâmplă ție” și deci nu ai niciun cuvânt de spus în reorganizarea propriei existențe.

Doar deciza divorțului a fost oarecum și parțial, în afara controlului tău, cum te adaptezi cognitiv și cum te reorganizezi la aflarea veștii că partenerul/a a decis să renunțe la viața alături de tine ESTE sub controlul tău. Așadar:

Divorțul trebuie mai întâi recunoscut rațional și explicit ca un eveniment cu impact considerabil și mai apoi depășit.

Înlocuiește convingerile despre divorț care nu te ajută!

Află ce tip de atașament prezinți și acționează în consecință!

Află ce tip de scheme cognitive prezinți și modifica-le rapid dacă e cazul!

Verifică dacă eşti înclinat spre catastrofare şi corectează-te!

Află ce tip de locus de control ai, ce tip de atribuiri faci predominant şi cât de înclinat către profeţii auto-îndeplinite eşti şi foloseşte-le în favoarea reorganizării propriei vieţi!

Dacă ți se par prea mulți factorii personali de care trebuie să ții cont, pe care trebuie să ți-i cunoști și asupra cărora trebuie să acționezi singur, dacă ți se pare că nu ai suficientă energie să te reorganizezi pe cont-propriu sau ești insuficient motivat să preiei controlul activ, dacă te-ai apucat de treabă dar rezultatele nu par să vină suficient de repede pentru liniștea pe care o meriți și liniștea copiilor tăi, ridică-te deasupra stereotipurilor și spre binele lor ia-ți un ”antrenor” până se termină cursa și ești din nou mulțumit sau chiar fericit cu viața ta. De alergat tot tu vei fi cel care aleargă sau suportă disconfortul. Cu o diferenta sesizabila: vei fi cel care câștigă, nu cel care se târâște către linia de sosire.

Referințe:

  1. Baldwin, M. W., Fehr, B., Keedian, E., Seidel, M., & Thompson, D. W. (1993). An exploration of the relational schemata underlying attachment styles: Self-report and lexical decision approaches. Personality and
  2. Social Psychology Bulletin, 19, 746–754. Doi:002205IJ/88/J00.75.
  3. Bartholomew, K., Horowitz & B. Leonard M. (1991). Attachment Styles Among Adults: A Test of a Four-Category Model, Journal of Personality and Social Psychology, 61:2, 226-244. 0022-3514/91/S3.00
  4. Beck, A. Ellis, A. & David, D. (2010). Rational and Irrational Beliefs: A Historical and Conceptual Perspective, in Rational and Irrational Beliefs. Research, Theory, and Clinical Practice, Lynn, S.J., David, D. and Ellis, A.(Eds.), pp. 3-23. Oxford University Press, Inc.
  5. Cantor, C. H., & Slator, P. J. (1995). Marital breakdown, parenthood, and suicide. Journal of Family Studies, 1, 91–102.
  6. Collins, N. L., & Read, S. J. (1990). Adult attachment, working models, and relationship quality in dating couples. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 644–663.
  7. David, D. (2006). Tratat de Psihoterapii Cognitive și Comportamentale, Polirom.
  8. Feeney, J. A., & Noller, P. (1991). Attachment style and verbal descriptions of romantic partners. Journal of Social and Personal Relationships, 8, 187–215.

Feeney și Noller, 1991)

  1. Fraley, Ch. & Shaver Ph. (2000). Adult Romantic Attachment: Theoretical Developments, Emerging Controversies, and Unanswered Questions. Review of General Psychology, 4(2):132-154. Doi: 10.1O37//1089-2680.4.2.132.
  2. Gottman, J., Silver, N. (1999). Seven principles For making marriage work, CROWN PUBLISHERS, INC. NEW YORK
  3. Levine A., Heller, R. (2010). Stilurile de ataşament. O nouă teorie a ataşamentului. Cum să găseşti şi să păstrezi o relaţie de cuplu fericită, ASCR, Cluj Napoca.
  4. Montgomery, G., David, D., DiLorenzo, T. & Schnur, J. (2007). Response Expectancies And Irrational Beliefs Predict Exam-Related Distress, Journal of Rational Emotive Cognitive Behaviour Theraphy, . Author manuscript; available in PMC December 14. 25(1): 17–34. Doi: 10.1007/s10942-006-0029-y.
  5. Overbeek, G., Vollebergh, W., de Graaf, R., Scholte, R., de Kemp, R. & Rutger, E. (2006). Attachment Discontinuity in a High-Risk Sample.

Park, L. E., Crocker, J., & Mickelson, K. D. (2004). Attachment Styles and Contingencies of Self-Worth., Personality and Social Psychology Bulletin, 30, pp.1243-1254.

  1. Rhoades, G., Kamp Dush, C., Atkins, D., Stanley, S., Galena K., & Markman, H. (2011). Breaking Up Is Hard to Do: The Impact of Unmarried Relationship Dissolution on Mental Health and Life Satisfaction. Journal of Family Psychology, 25 (3): 366–374. DOI: 10.1037/a0023627.
  2. Sbarra, D. A., & Ferrer, E. (2006). The Structure and Process of Emotional Experience Following Nonmarital Relationship Dissolution: Dynamic Factor Analyses of Love, Anger and Sadness. Emotion, 6(2):224–238. Doi: 10.1037/1528-3542.6.2.224.

Smith Barusch, A. (2008). Love Stories of Later Life A Narrative Approach to Understanding Romance, Oxford University Press. 199.

16. Young, G. Klosko, J. Weishaar, M. (2003), Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Guilford Press, New York.

……

  1. Overbeek et al. 2006; Gottman, 1998; Monroe et al. 1999;. ↑
  2. O stare generală în care apar unele simptome depresive, mult mai puțin severe dar persistente, în care per ansamblu, majoritatea zilelor ești mai degrabă trist decât vesel dar care se întinde pe o durată mult mai lungă de timp (peste doi ani). Datorită alterării considerabile a stării de bine emoțional pe o durată prea mare de la evenimentul negativ este considerată tulburare emoțională relevantă clinic. ↑
  3. Montgomery, David, DiLorenzo, Schnur, 2007. ↑

 

Leave a reply
  • admin