Ajustarea psihologică la disoluția relațiilor romantice

Terminarea unor relații sentimentale, indiferent de caracteristicile relației sau modul în care se produce despărțirea, reprezintă un eveniment de viață despre care rareori putem spune că nu este însoțit de consecințe psihologice, emoționale și, de ce nu, materiale aparte cel puțin pe termen scurt, de regulă fiind necesară o perioadă de timp pentru ajustarea psihologică la separare, în funcție de factorii personali ai fiecărei persoane implicate dar și de caracteristicile precizate anterior. Observăm adeseori că unele persoane par a fi mai bine echipate pentru refacerea psihologică post-separare și revenirea la nivelele anterioare (dacă nu chiar superioare) ale bunăstării psihologice subiective și sentimentului de satisfacție cu viața proprie. Cea mai mare parte a acestora au în comun un anumit stil/tip de atașament romantic, o anumită orientare și perspectivă (ca stil de gândire), pozitivă și optimistă asupra vieții și relațiilor romantice integrându-le ca experiență de viață de învățare, un stil de gândire mai flexibil, mai rațional (adaptativ, care îi ajută să funcționeze mai bine), o reactivitate emoțională (a amigdalei) mai redusă, o abilitate de a reevalua și re-atașa o semnificație (mai) pozitivă unui eveniment negativ precum o despărțire etc.

Odată stabilită importanța acestei teme, ne-am propus să vedem ce (mai) spun la nivelul anului 2013 cercetările de specialitate în domeniu. O primă concluzie constă în faptul că o parte a dificultăților post-despărțire sunt explicate mai degrabă de caracteristicile relației sentimentale și mai ales de cele ale despărțirii – acestea provocând modificări importante în modul cum reacționăm psihologic și emoțional spontan, datorat doar factorilor personali ai celor care trec prin aceste evenimente. Există și studii care demonstrează faptul că unele caracteristici ale relației și ale despărțirii pe care le-au evaluat, precum coabitarea pe parcursul relației, existența unor planuri de mariaj, durata relației, calitatea relației, existența unui alt partener, contactul obligatoriu după despărțire pentru acordul în privința creșterii copiilor, statutul de inițiator al separării etc. nu influențează rezultatul post-despărțire. Mai precis, acestea par să aibă legătură cu influențarea sentimentului de satisfacție cu viața pe termen lung, cu percepția mai generală asupra calității vieții lor și a componentei afective reprezentată de nivelele subiective ale stării de bine și mai puțin cu modul în care s-au simțit ori comportamentele din săptămâna următoare post-despărțire (Rhoades et al., 2011). Dacă relevanța caracteristicilor relației și ale despărțirii în determinarea ajustării psihologice la separare scade, în mod automat rămân în centrul atenției factorii personali.

Caracteristica individuală majoră responsabilă pentru consecințele unei separări este considerată de către majoritatea studiilor a fi stilul/tipul de atașament în relație prezentat de către fiecare partener în parte (vezi și articolul pe acestă temă). Acesta reprezintă un tipar de așteptări, emoții și comportamente care se manifestă repetitiv în fiecare relație: așteptări ale individului față de relația sentimentală în sine și față de partener, reacții emoționale specifice și comportamente care rezultă dintr-o manieră învățată anterior, derivată din raporturile cu părinții și stilul de atașament parental și consolidate de experiențele romantice ulterioare. Acest stil de implicare manifestat în relație își va pune amprenta și asupra terminării acesteia: indivizii care prezintă stil de atașament echilibrat par să se ajusteze corespunzător și cel mai rapid la separare. Aceștia sunt urmați oarecum de cei care prezintă stil de atașament distant unde chiar dacă modul în care se raportează la eveniment nu este cel mai adaptativ, cel puțin gama de emoții negative este mai redusă, rezolvând psihologic despărțirile mai rapid decât ultima categorie (mai degrabă datorită manierei în care se raportează la relație). Cele mai problematice ieșiri din gama de manifestări psiho-emoționale post-separare par să le prezinte, conform majorității studiilor, indivizii care manifestă în relațiile sentimentale stil de atașament nesigur/preocupat de atașament.

Alte caracteristici individuale care se constituie în vulnerabilități cognitive și influențează răspunsul persoanelor la situații stresante de viață în general, precum: o manieră corespunzătoare de a-și reveni pe cont propriu eficient și rapid dintr-o emoție puternică (autoreglare emoțională) și apelul la mecanisme și strategii de a face față (coping) optime (exemplu: apelul la suportul social), un nivel redus al stilului de gândire inflexibil și care nu ne ajută (nivel de iraționalitate), absența unor tipare de gândire în a ne raporta la viață, relațiile cu ceilalți și noi înșine care nu ne ajută să ne adaptăm corespunzător (scheme cognitive disfuncționale) nuanțează și adaptarea psihologică la disoluția relațiilor romantice în particular. Alte cercetări scot în evidență importanța altor dimensiuni ale adaptării (ajustării) sau rezolvării psihologice corespunzătoare a unei despărțiri precum nivelele de însingurare, ale atașamentului față de fostul partener și respectiv prezența conflictului în exercitarea rolurilor de părinți în cazul copiilor comuni. Unele studii tratează ajustarea/adaptarea psihologică la disoluția relațiilor romantice în mod identic cu ajustarea la orice alte evenimente negative de viață. Alții (Sweeper și Halford, 2006) evidențiază explicit faptul că separarea, comparativ cu alte evenimente de viață negative, implică factori de stres (stresori) specifici precum ajustarea la absența unui partener intim și negocierea deciziilor asupra creșterii copiilor comuni (creșterii în comun a copiilor/co-parentingului).

Revenind la caracteristicile relației sau ale separării, mai întâi primim confirmarea unor constatări destul de larg împărtășite precum faptul că la ruperea unei relații sentimentale non-maritale starea psihologică proastă provocată de despărțire este mai redusă ca intensitate (dar cele ale vinovăției sunt mai ridicate) în cazul partenerului căruia i-a aparținut inițiativa să se separe (Sprecher et al., 2011), întrucât a fi într-un mariaj de slabă calitate este asociat de către alte cercetări (Kamp Dush et al., 2008) cu nivele reduse ale sănătății mentale. Studiile aduc în plus informația că dificultățile cele mai ridicate apar când inițiatorul este soția, comparativ cu situațiile de decizie comună (Sweeper și Halford, 2006). Alte studii evidențiază faptul că, dacă măsura în care responsabilitatea pentru ruperea relației atribuită fostului partener este mai mare, acest fapt mai atenuează din obișnuita manifestare concomitentă a stărilor de tristețe și furie post-separare (Law și Bond, 2005). Pentru stările psihologice și emoționale cele mai dificile post-despărțire rămâne detașat responsabilă infidelitatea, ca şi cauză a separării (Sprecher et al. 2010). Cu cât durata relației este mai mare, cu atât investiția emoțională și materială sunt mai ridicate, crescând de asemenea și posibilitatea apariției copiilor, fapt care, alături de implicarea sentimentală ridicată în relație, cresc nivele proastei dispoziții resimțite post-despărțire (Stanley et al., 2006; Davis et al., 2003).

Unele studii au insistat asupra factorilor implicați în rezultatul emoțional și a modului cum privim despărțirea și viața după 28 de zile de la despărțire precum și a manierei diferite în care se prezintă evoluția emoțională în cazul indivizilor despre care se poate afirma că au ”rezolvat” psihologic experiența separării și a celor care declară că încă își continuă eforturile de a rezolva aceste consecințe. Astfel poate fi înțeles cum anume și în ce moment cei din urmă rămân blocați în procesul de analiză, rezolvare mentală și adaptare treptată, eficientă și sănătoasă în urma terminării unei relații sentimentale.

Stadiul cunoașterii în privința factorilor care influențează adaptarea psihologică la disoluția relațiilor romantice demonstrează o bună cunoaștere și capacitate de evaluare a caracteristicilor personale ce constituie capitalul sau echiparea psihologică necesară rezolvării mentale/procesării optime a unui astfel de eveniment de viață. Drept urmare, făcând apel la consilierea psihologică de specialitate atunci când trecem prin astfel de evenimente de viață, chiar și atunci, sau mai ales atunci când capitalul propriu nu este de tipul celui mai favorabil gestionării rapide și corespunzătoare a consecințelor unor astfel de evenimente de viață, devine posibil ca acestea să fie depășite și rezolvate cu minimum de suferință și într-un timp optim, astfel încât sănătatea mentală să nu fie afectată pe termen lung – precum o demonstrează o serie de studii ce pun în legătură separarea cu rata suicidului, mai ridicată în urma separării decât în urma oricărui alt eveniment de viață negativ din viața adultă (Cantor și Slator, 1995; Davis et al., 2003), cu instalarea sau accentuarea depresiei, distimiei, fobiei sociale, abuzului de alcool etc. (Davis et al., 2003; Sbarra și Ferrer, 2006).

Psiholog clinician și psihoterapeut Simona Mălăescu

Cabinet individual de Psihologie

Str. Card. Iuliu Hossu, Nr. 63, Ap.10

Cluj Napoca

  • Davis, D., Shaver, Ph., Vernon, M. (2003), Phisical, Emotional, and Behavioral Reactions to breacking Up: The Role of Gender, Age, Emoțional Involvement, and Attachment Style. Personality and Social Psychology Bulletin, 29(7):871-884.
  • Roades, G., Kamp Dush, C., Atkins, D., Stanley, S. & Markman, H. (2011). Breaking Up Is Hard to Do: The Impact of Unmarried Relationship Dissolution on Mental Health and Life Satisfaction. Journal of Family Psychology, 25 (3): 366–374.
  • Sbarra, D. A., & Ferrer, E. (2006). The Structure and Process of Emotional Experience Following Nonmarital Relationship Dissolution: Dynamic Factor Analyses of Love, Anger and Sadness. Emotion, 6(2):224–238. Doi: 10.1037/1528-3542.6.2.224.
  • Sprecher, S. Zimmerman C., Abrahams, E. (2010). Choosing Compassionate Strategies to End a Relationship Effects of Compassionate Love for Partner and the Reason for the Breakup. Social Psychology 2010; Vol. 41(2):66–75.
  • Sweeper, S. & Halford, K. (2006). Assesing Adult Adjustment to Relationship Separation: The Psychological Ajustment to Separation Test (PAST). Journal of Family Psychology, 20(4): 632-640.

 

 

Leave a reply